Cum ne-am simţit la cursa “Haiduci şi Domniţe”

Ciclism
1.5K
0

“Cel mai mult mi-a plăcut zona cu noroi!” mi-a spus Filip (7 ani) după ce am terminat cursa “Haiduci şi Domniţe” din pădurea de lângă Moara Vlăsiei.  Pe un drum forestier lat, cu pietriş bătătorit, se afla un strat de mocirlă de consistenţa aluatului de clătite dar mult mai aderent decât acesta din urmă. Pe prima jumătate de 100 metri stratul avea doar câţiva centrimetri şi am pedalat fără probleme. Pe cea de-a doua jumătate era evident că stratul crescuse şi am ocolit pe poteca laterală semnalizată de un voluntar. În timp ce mergeam printre copaci pe acest culoar îngust dar uscat îi invidiam pe cei care treceau cu viteză şi făceau valuri la propriu pe drumul pe care l-am abandonat (sper ca peste vreo 3 ani să fim şi noi capabili să trecem pe acolo fără să ne împotmolim). Urma apoi o curbă la 90 de grade şi un drum drept şi la fel de lat ca cel de dinainte dar perfect uscat şi mărginit pe ambele părţi de copaci înalţi.

În dimineaţa de dumincă 19 octombrie am plecat pregătiţi spre locul concursului. Vineri, toată ziua, şi sâmbătă dimineaţă plouase şi ne aşteptam la ce e mai rău: un traseu plin de noroi. Pe un izlaz imens, lângă pădure, erau parcate o puzderie de maşini. Mă simţeam ca în parcarea de la mall-ul Băneasa într-o zi de sâmbătă. Am fost fericit când am văzut că mai sunt o mulţime de locuri pentru cei veniţi pe ultima sută ca noi. Ne-am echipat şi am pornit spre locul de start. Majoritatea bicicliştilor erau în culoarul de start iar organizatorii anunţau că vom mai aştepta 10 minute ca întârziaţii să-şi ridice kitul şi să vină la start. Ne-am dus în sectorul nostru de amatori unde erau o mulţime de copii cu părinţi. Locaţia era superbă – pe un tăpşan imens între pădure şi lac. Soarele ne zâmbea de sus şi noi împreună cu el: vremea era ideală, pământul uscat. 

Startul s-a dat pe categorii, la intervale de câteva minute. Am plecat relaxaţi ca la o plimbare. Aceeaşi senzaţie am simţit că o au majoritatea familiilor cu care ne-am interesectat. Cea mai mare parte a traseului de aproape 6 km era destul de lată încât să poţi merge alături de copil şi să permită şi depăşirea. Pe o pantă lină de  de vreo 200 m drumul se îngustă şi se putea merge doar în coloană, apoi, aproape de fnish, pe urcare, se lăţea puţin încât să aibă loc doi biciclişti.  Aproximativ o treime din traseul nostru era comun cu cel al celorlalte categorii. Riderii au fost civilizaţi, anunţau din spate: dreapta sau stânga (partea prin care vroiau să ne depăşească), erau atenţi la ceilalţi şi nu-i “înghesuiau” în depăşiri. 

Traseul complet pentru copii era format din două bucle de 6 km. Pe prima am terminat-o în 45 de minute. Singura porţiune udă a fost cea cu noroiul. L-am întrebat pe Filip dacă mai vrea încă o tură. “Dacă mai trecem pe la noroi vreau să mai mergem!”(până atunci nu m-aş fi gândit că noroiul ar avea acest efect asupra lui ;-). La răscrucile de drumuri, voluntarii care ne indicau direcţia erau încă la posturi (deşi drumul era semnalizat şi cu săgeţi şi benzi), la fel şi cei care ne serveau cu diverse la punctul de alimentare. Am ajuns la finish după o ora şi 30 de minute fără căzături, tamponări sau alte evenimente. Filip s-a energizat brusc când a primit medalia de finisher.
În drum spre maşină am văzut din nou oameni zâmbitori care terminaseră cursa şi savurau împliniţi momentul de odihnă de după efort. Stropii de noroi aflaţi în densităţi diferite pe participanţi nu păreau să fi afectat dispoziţia nimănui. 

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest concurs organizat de Riders Club au fost oamenii-concurenţii, peste o mie. Calmi, relaxaţi, cu bun simt şi zâmbitori. Te priveau în ochi şi apoi se uitau la coechipier sau bicicletă (după caz). Făceau loc copiiilor şi nu ţipau să te dai din calea lor că îi întârzii. Îşi încurajau copiii fără să îi forţeze. Aşteptau în coloana, când era cazul, şi apoi te depăşeau când aveau loc fără să te stânjenească. Când eşti cu copilul la un concurs acest tip de comportament contează foarte mult. Câţiva încurajau copiii altora pe traseu şi îi felicitau la terminarea cursei. Acelaşi bun simt şi în parcare: nu am văzut nici o cale de acces sau vreao altă maşină care să fie blocată. 

Am plecat cu o senzaţie de bine dată de atitudinea oamenilor pe care i-am întâlnit acolo. Mă bucur când văd foarte mulţi biciclişti amatori, cu copii sau fără, care participa la aceste ieşiri. Simt că putem deveni o comunitate şi putem da un exemplu de civilizaţie şi viaţă activă copiiilor noştri. 

Mulţumesc concurenţilor şi organizatorilor pentru această experienţă frumoasă !

Website Comments

POST A COMMENT.

Facebook Comments