Pici pe roți

Ciclism
1.5K
2

Săptămână asta, când a ieşit în sfârşit soarele, m-am dus cu copiii în parc, cu bicicletele. Acolo m-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus că vrea să îi cumpere o bicicletă fiului lui de 3 ani. Era foarte nedumerit întrucât avea 4 opţiuni: tricicletă (două roti în spate şi pedale pe roată din faţa), “motoretă” (tricicletă în totalitate din plastic, cu roțile din spate foarte apropiate, fără pedale), bicicletă fără pedale sau bicicletă clasică cu pedale şi roți ajutătoare.

Prima experienţă cu bicicleta

I-am povestit cum am început noi mersul pe bicicletă cu scaunul de copil montat pe bicicleta mea de adult. Filip stătea în spate, în scăunelul lui şi, la primele ieşiri în parc, mă tot uităm în spate, peste umăr,să-i văd reacţiile: stătea drept, cu spatele lipit de scaun, mâinile de cotiere şi îşi mişcă doar capul în stânga şi-n dreapta; era foarte serios şi ţeapăn – că un mic dictator ieşit la defilare. Mi-ar fi plăcut să am un scaun ce merge montat în faţă ca să îl pot vedea permanent dar din ce am vorbit cu alţi părinţi posesori ai acestui model mi-au spus că trebuiau să pedaleze mai crăcănaţi să nu dea cu genunchii în scăunel şi că suportă mai puţine kg decât scaunul care se montează în spate.

A urmat tricicleta clasică

La un an distanţă a urmat tricicleta clasică cu pedale pe roata din faţă. În acel moment a trebuit să îi cumpăr cască şi mănuşi de biciclist întrucât îşi dorea să arate ca “tati” pe bicicletă. Iniţial avea probleme cu “direcţia” (noroc că avea manşoane de plastic pentru că ar fi zgâriat multe maşini) dar după vreo lună mergea la fel de bine atât înainte cât şi înapoi (cu spatele). La scurt timp am făcut greşeala şi am cumpărat o “motoretă” iar în acel moment a uitat complet de tricicletă. Nu mai trebuia să dea la pedale ci se împingea cu picioarele în pământ, avea mult mai multă viteză şi mă gândeam că niciodată nu îi va mai plăcea să dea la pedale. Îşi lua avânt pe motoretă apoi, când prindea viteză, stătea cu pieptul aplecat în faţa şi picioarele îndoite cu călcâiele spre fund – ziceai că e în poziţia Superman pe care o fac motocicliştii de cascadorii. Această motoretă ne-a distrus şi o mulţime de adidaşi în vârf tot frecandu-i de asfalt. Biciclistul din mine era distrus de acea chinezărie jalnică complet de plastic. Mergeam în parc (o distanţă de 1km) Filip pe motoretă lui iar eu pe pe bicla mea cu cel mic pe scăunelul din spate. A urmat apoi tranziţia celui mic pe tricicletă. Aceasi problemă cu direcţia şi în plus cu coordonarea picioarelor astfel încât să înainteze. Ne-am pus la punct după 2 săptămâni de “antrenament” în faţa casei.

Prima bicicletă

Tot în parc, la un an distanţă, Filip s-a suit prima oară pe o bicicletă cu pedale a unui copil – tovarăş de joacă. Era clasică, cu pedale şi roți ajutătoare. M-am bucurat foarte mult când l-am văzut că dă din nou la pedale. După două luni de întâlniri în parc cu acest amic care avea bicicletă (făceau rocada bicicletă – motoretă când se întâlneau) i-am cumpărat şi lui fi-miu acest model de bicicletă cu roti de 14” (tatăl puștiului mi-a spus că bicicleta rezistă eroic la tot felul de “tratamente on și off-road” iar Filip mi-a promis că va renunţa la motoretă dacă îi iau o bicicletă că a tovarășului lui de joacă). Era deja toamna târzie dar băieţii mei erau foarte fericiţi: cel mic mergea, în sfârşit pe motoretă lui fra’su (tricicleta a fost uitată a două zi) iar Filip mergea pe o bicicletă de “băieţi mari” (bineînţeles cu roți ajutătoare). În acea toamnă, la ultima plimbare cu bicicleta în parc am experimentat cu ei și mersul în remorcă. Ne-am întâlnit cu un prieten care își plimba fetița într-o remorcă cu două roți special concepută pentru a se atașa la bicicletă. În timp ce eu admiram această minunăție pe care o vedeam prima oară live băieții mei au sărit în remorcă. Prietenul și fetița lui, amabili (nu prea mai aveau de ales), ne-au lăsat să dăm o tură și a fost foarte fun și safe (era prevăzută cu două seturi ce centuri ca la scăunelul de mașină pentru copii; suporta maxim 80kg).

Anul trecut, pe la jumătatea verii, Filip mi-a spus că vrea să dăm jos rotile ajutătoare (de când aşteptam momentul asta :-).

Le-am scos imediat, am coborât șaua la minim ca să poată atinge cu toată talpa pământul şi apoi am mers pe lângă el ţinând-ul de şa. El pedala şi când prindea vitează avea impresia că nu-l mai ţin şi merge singur. După vreo săptămână de mers cocoşat pe lângă bicicleta lui, ţinându-l de şa, i-am spus că mă doare spatele şi că trebuie să punem din nou roțile ajutătoare. Nici nu a vrut să audă. Abia atunci am citit pe neţ un articol în care Andrei Roşu povestea că fiul lui a învăţat să meargă pe bicicletă (fără roti ajutătoare) mai întâi scoţându-i pedalele ca să se poate împinge direct cu picioarele în pământ şi să înveţe să-şi menţină echilibrul. Apoi, după ce echilibrul nu a mai fost o problemă i-a montat pedalele la loc şi aia a fost (nu i-au mai trebuit roţi ajutătoare). Imediat am luat cheia şi am scos pedalele. O zi întreagă ne-am chinuit aşa dar prea târziu, râul fusese deja făcut – mersese cu roțile ajutătoare înainte iar fără pedale nu ştia ce să facă cu picioarele. Am pus pedalele înapoi şi roțile ajutătoare. A mers aşa 2 minute după care s-a oprit şi şi-a scos singur rotile ajutătoare şi a mers singur vreo 10 metri. Nu mi-a venit să cred. M-am dus să îl ajut pt că avea probleme cu plecarea de pe loc. A două zi s-a prins cum e treaba cu plecatul şi, în sfârşit, de atunci merge singur fără roţile ajutătoare.

Anul acesta i-am luat şi celui mic o bicicletă cu pedale, cu roți de 12” (potrivită pentru înălțimea lui) şi cu roți ajutătoare. S-a acomodat foarte repede cu ea. Acum am văzut că există la Decathlon un fel de clește imens care se prinde cu “dinții” în locul roților ajutătoare iar de mânere trebuie să îl ți cu ambele mâini și astfel menți echilibrul bicicletei mergând în spatele ei și nu mai trebuie să stai cocoșat ținând șaua. Cu siguranță îl voi folosi când va veni timpul ca și cel mic să renunțe la roțile ajutătoare.

Acum, plecările în parc le facem numai pe bicicletă iar odată ajunşi la locul de joacă le abandonează până ne întoarcem acasă. Singurul fără bicicletă sunt eu, de data asta, pentru că trebuie să îi monitorizez şi să îi ajut la câte o bordură sau sanţ/groapă.

Căştile şi mănuşile încercăm să nu le uităm niciodată iar dacă ne prinde seara la întoarcere avem luminiţe pe care le montăm pe biciclete.

Aşteptăm cu nerăbdare primul concurs de pedalat la care Filip va participa: Maratonul Iepuraşilor.

Sper ca experiența noastră, pe care i-am povestit-o și prietenului meu, să te ajute să iei cea cea mai bună decizie în achiziționarea bicicletei potrivite pentru copilul tău.

Te aştept şi pe tine să ne lași un comentariu în care să ne spui ce fel de bicicletă are copilul tău și cum se descurcă cu ea – îi poți ajuta pe părinții care sunt în pragul unei alegeri.

POST A COMMENT.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Facebook Comments