Sexagenarul care aleargă împingându-i pe copiii invalizi

La cei 62 de ani ai săi, Peter Kline sfidează cu obstinaţie originile numelui său, în limba germană “klein” însemnând “mic”. Căci nimic nu-l recomandă ca mic pe interesantul nostru personaj: nici înălţimea, nici vârsta, nici distanţele alergate, nici numărul de competiţii. Dar nu de cele aproape 50 de maratoane este mândru Peter, ci de cele 10 alergate împingând un cărucior în care se aflau copii cu dizabilităţi locomotorii.

Un început

Povestea lui Peter Kline începe ca povestea multora dintre alergătorii amatori, cu medalii nenumărate şi cu şifonierul plin de tricouri tehnice de la curse.

La ele se adaugă timpii, de care orice alergător este mândru: de la un 5h03min obţinut la primul său maraton, atletul ajungea în doar doi ani la un record personal de 3h42min, timp suficient de bun pentru a se califica la Boston Marathon (cea mai veche şi poate cea mai prestigioasă cursă de 42,195 km din lume).

Uneori însă toate acestea se dovedesc insuficiente. Atingând pragul de 60 de ani, Peter a simţit că ceva lipsea. “Înainte, alergarea era numai despre mine. Alergam doar pentru a vedea cât de rapid eram. Mi-am dat seama că trebuie să existe şi un scop mai măreţ.”

Un nou sens pentru a alerga

Kline, care este tatăl a trei copii sănătoşi, şi-a găsit un rost în cele din urmă şi, de doi ani încoace, aleargă la maratoane împingând cărucioare în care se află copii cu dizabilităţi.

“M-am gândit că există puşti care, din cauza circumstanţelor din vieţile lor, nu vor putea participa niciodată la un maraton. Aşa că am decis să fiu eu picioarele lor şi să-i fac părtaşi la o astfel de experienţă”, spune Peter Kline, citat de competitor.com.

În toamnă, “micul” nostru alergător în etate a reuşit să parcurgă 100 de mile în 24 de ore, împingând un cărucior în care s-au aflat, pe rând, 12 tineri care i-au fost parteneri în cursele precedente.

Câteva cazuri memorabile

Poate contează mai puţin că Peter Kline este un consultant financiar din Bellevue, Washington, ori că se antrenează împingând cărucioare cu ciment şi greutăţi (aproximativ 65 de kilograme). Poate contează mai mult că a reuşit să “zboare”, preţ de câte 5 ore, alături de: un copil cu paralizie cerebrală, un adolescent cu picioarele amputate (victima unui accident de maşină), o fată paralizată după ce un copac a căzut peste ea.

“Ceasul nu mai contează. Alerg la coadă cu cineva care nu ar putea să se bucure de experienţa maratonului. Copilul acela are nevoie de mine. Părinţii lui au nevoie de mine. Părinţii îşi dau băiatul sau fiica pe mâna mea, un tip pe care nu l-au cunoscut până în ziua cursei. Sunt situaţii când aceşti copii suferă de o boala terminală. Credinţa lor în mine este incredibilă”, spune Peter.

Un caz memorabil este Erik Rodriguez, puştiul alături de care Peter a terminat unul dintre maratoane. Câteva săptămâni mai târziu, mama copilului a trimis o scrisoare în care spunea: “Peter, ne-ai schimbat familia. Ne-ai oferit capacitatea de a înţelege că îl putem include pe Erik în activităţile din cadrul familiei.” Acum, toţi membrii familiei, inclusiv Erik, aleargă la curse de 5 kilometri.

Sursă foto: living-perspectives.org.

Website Comments

POST A COMMENT.

Facebook Comments